Archive for April, 2019

Labyrinthos ?

April 17, 2019

Please see and compare: From Amanda Laoupi: the Pelasgians spiritual substratum of the Bronze Age Mediterranean and circum-Pontic world (4)

Cnossian coin depicting the Labyrinth with half moon or Venus’ horn symbol.
431-350 BCE (After Bilić, 2006, p. 43)

And Vinca: From http://oldeuropeanculture.blogspot.com/2016/12/newgrange.html

Also vinca; From https://www.slideshare.net/

From https://www2.uned.es/geo-1-historia-antigua-universal/ESCRITURAS_ANTIGUA/Escrituras_3__antiguas_BALKAN_DANUBE-SCRIPT.htm

                                                                                                              Neolithic “book” from Gradesnica, near Vraca, NW Bulgaria, early 5th mill. BC

Early minoan sign “labrys” of sumerian origin ?

April 17, 2019

 

We have the folowing sumerian proto-cuneiform labrys-like signs,

From https://cdli.ucla.edu/tools/signlists/protocuneiform/archsigns.html                          Sign AB~a “house,temple”                                                                                                  Another sumerian sign almost identical is the sign UNU Folowing you see the sign UD-UNU (sign UNU under sign UD:”sun”)                                                                                             From enenuru.proboards.com/                                                                                                      “The formula for a geographical name is this: DN+UNU This stands for – divine name + the sign UNU – . What is interesting to note is that these geographical names, for example UD+UNU (Larsa), or SHESH+UNU (Ur), seem to be direct adaptions of the Early protoliterate City Seals. This becomes clearer still when we note the cuneiform sign UNU, a part of the geographical names, (when flipped vertical) appears to be a direct adaption from the ‘base’ or ‘stand’ in the seals. It symbolises the abode of the deity, so UD+UNU, is the home of the Sun god, and the UNU is a part of his temple or ziggurat. And here we see the ePSD entry for unu as dwelling: “unu [DWELLING] (1511x: Lagash II, Ur III, Old Babylonian) wr. unu6; unu2; unu “banquet; dining hall; the most sacred part of a temple; seat, throne; dwelling, domicile, abode; temple”

Sign ZAG~a  and ZAG~c 

s155239215.onlinehome.us/turkic/40_Language/SumerDictionaryEn.htm

 

————————————————————————————–                                                   From  https://www.researchgate.net/figure/Diachronic-change-in-sign-forms-between-Archanes-Script-AS001-and-Cretan-Hieroglyphic_fig11_328919412

We see, minoan sign, excepting the handle, is close to sumerian ZAG-sign.

MINOAN LABRYS SIGNS WERE FOUND IN MANY PLACES (caves) WHERE WORSHIP RITUALS WERE PERFORMED.                                                                                                      Labrys signs and double-headed axes (labrys) made of gold and bronze, were found in caves where rituals for an astral-Goddess A-SA-SA-RA were performed and also in the Bull-God/Minotauros and King Minos palace.                                                                                                                                                                                                                                                     I AM NOT SURE IN WICH MEASURE LABRYS WAS AN ICON OF DIVINITY AND POWER OR WAS A PLACE-MARK OF THE GODDES or KING(MINOS)/SUN-GOD-BULL SHRINE, PALACE AND PLACE, “LABYRINTHOS”                                                                                    Remember that above-described ssumerian signs were related to:                                            –  abode,temple (AB,UNU) and to                                                                                                     –  shine of metals (ZAG)                                                                                                                  IN FACT SIGN LABRYS WAS                                                                                                                 – related to”LADY OF THE LABYRINTH” and her  SHRINE (A-DI-KI-TE    DA-PU-RI-TO-YO(LABURYINTHOS)                                                                                                                           – the sign itself depicts the phisical object, the metal double-axe/LABRYS                         So if not had a direct sumerian origin,                                                                                      IT IS EVIDENT A RELATION EITHER OF SHAPE AND OF MEANINGS BETWEEN SUMERIAN SIGNS AN LABRYS

Note                                                                                                                                                          I remark that no other best or close analisis/aproach on the early Aegean “labrys sign” possible origin and coresponding  meaning exist, or was made by anybody else. ( eg. compare with Mrs. G.PAPAKITSOS & I.KENANIDIS similar approaches)

===========================================                                                               Minoan sign could had at the origin the sumerian proto-cuneiform signs, but as well could emerged independently, or rather BOTH HAD AT THE ORIGIN THE SHAPE OF THE ORION CONSTALATION , wich for both civilisations was related to archaic hunter/fighter so an icon of power ! (same at egyptians Usir(Osiris)/god-Sirius/star-Orion/constellation relation.                                                                                                                                                 Not “maybe” but sure, the story begins in time of the paleolithic hunter-gatherers, falowed by the shepperd-hero, but from the start maintaining a continous relation with the sky and stars so these personages being in same time astral deities.

From O R I O N: THE ETERNAL RISE OF THE SKY HUNTER http://www.andrewcollins.com/page/articles/Orion.htm

<< This small plate, made of mammoth tusk and just 38 millimeters (1.5 inches) in length, 14 millimeters (0.55 inches) in width, and 4.5 millimeters (0.18 inches) in thickness, was found in the Geißenklösterle Cave in the Ach Valley of southern Germany (see fig. 1). Carved into its surface is a human figure, thought to be male, his arms raised above his head and his right leg extended as if about to walk. Dr Michael Rappenglück, an expert in ancient astronomies with the University of Munich, believes the tiny panel shows an abstract image of the Orion constellation (Whitehouse, 2003, and Pettitt, 2003). The figure’s slim waist and “sword,” which hangs between the figure’s slightly parted legs, one shorter than the other, appears to confirm this conclusion. Rappenglück proposes that the carved image is a depiction of Orion as the sky hunter. On the panel’s reverse are 84 mysterious notches, pecked out with a sharp instrument. These might easily signify the number of days in three complete lunar months, each of 28 days in length, linking the panel perhaps with the female menstrual cycle, and even human pregnancy. Yet Rappenglück goes further, suggesting that the 84 notches mark the total number of days the Orion star Betelgeuse (Alpha Orionis), remained visible in the sky around 32,000 years ago. If Rappenglück is correct, we have in this panel not only one of the oldest known representations of the human form, but also the first “star chart” in human history.>>                                                                                                                                        Fig. 1. Small ivory plate found in the Geißenklösterle Cave in the Ach Valley of southern Germany, thought to show the figure of Orion in his role as the sky hunter.

From The oldest representations of the Orion constellation. http://www.abovetopsecret.com/forum/thread1017579/pg1

From Orion Constellation Myths of Sumer, Babylon and Egypt http://www.astronomytrek.com/orion-constellation-myths-of-sumer-babylon-and-egypt/

Earliest story concerning Orion was recorded by the Sumerians who ruled the southernmost region of Mesopotamia, or the land lying between the rivers Tigris and Euphrates. To this urban civilization, the constellation represented their hero Gilgamesh, whose exploits were immortalised in the first surviving piece of heroic literature called the Epic of Gilgamesh. While records point to Gilgamesh being a historical king who ruled over the Sumerian city of Uruk in southern Mesopotamia sometime between 2700 and 2500 BC, the mythology describes Gilgamesh as a demigod possessing superhuman strength whose great accomplishments assured his divine status amongst his subjects.

Amongst Gilgamesh’s many great deeds was ordering the city walls of Uruk to be built, and wrestling with the wild man, Enkidu, representing the natural world, who was sent by the gods to humble him. Following a fierce battle, they became great friends, and enjoyed many adventures together, including killing Gugalanna, the Bull of Heaven, who had been unleashed by the supreme god Anu to kill Gilgamesh after an appeal by his daughter the goddess Inanna (Akkadian: Ishtar) whose affections Gilgamesh had spurned. The Sumerians subsequently honored the struggle by depicting Gilgamesh in the celestial heavens as the constellation of URU AN-NA (“the light of heaven”) fighting a bull, identified as the modern nearby constellation of Taurus. Amongst the attributes ascribed to the constellation of URU AN-NA was a bow in Gilgamesh’s left hand, an axe in his right, and a sword hanging from his belt.          …………………………………………

The ancient Egyptians believed that the gods descended from the three stars of Orion’s Belt, and the bright star Sirius in Canis Major. Orion was originally regarded as the god Sah (Sahu), the “father of the gods”, with Orion’s Belt imagined as a crown upon his head, while the star Sirius was his wife Sopdet (Sothis), a fertility goddess whose earliest depictions were either as a reclining cow with a flower between its horns, or as a woman wearing a tall crown adorned with a five-pointed star.

Sah and Sopdet were later syncretized with the deities Osiris and Isis, and while the appearance of Sirius (Isis) rising with the Sun (heliacal rising) around the time of the summer solstice following a 70 day absence heralded the flooding of the Nile and thus the start of the agricultural year, the appearance of the three “king-stars” of Osiris (Orion) at night after a similarly absent period, before pointing to Isis, signified the flooding’s end around the time of the winter solstice.

The constellations associated with Osiris and Isis showed the deities standing on their separate celestial boats, both with human appearances, but with Osiris having green skin and a false plaited beard. Osiris was the deity in charge of death, the afterlife, and reincarnation, and the Kings Chamber in the Great Pyramid of Giza, completed around 2560 BC, was built with its southern air shaft pointing towards Orion’s Belt as a celestial marker for the pharaoh who would unite with Osiris in the afterlife and inherit eternal life. Incidentally, its northern shaft aligns with the circumpolar stars, where his soul would ascend to the celestial realm of the indestructible, undying stars that never set, a perfect destination for a king’s soul.

From Amanda Laoupi: the Pelasgians spiritual substratum of the Bronze Age Mediterranean and circum-Pontic world (4)                                                             http://www.q-mag.org/amanda-laoupi-the-pelasgians-spiritual-substratum-of-the-bronze-age-mediterranean-and-circum-pontic-world-4.html

 

<< Thus, the author estimates that the labrys was mainly a Moon/Venus symbol, representing both the female elements of chthonic prehistoric cults of the Great Mother Goddess, and the destructive powers of cosmic and natural phenomena, later transformed into a dual archetype like the ankh, symbolizing the wholeness of the Cosmos and of human nature (Nikolaidou, 1994: symbol of dualities like male/female, nature/culture, Earth/Sky).
On the other hand, the author agrees with the amazing hypothesis which has been made by Henriksson and Blomberg (2011, p. 65) naming Orion/Sirius as the Minoan constellation of the Double-Axe! This fact could explain the strong correlation of the Moon/Venus with Sirius.

=The hypothesized Minoan double axe on 21 September 2000 BCE, at 23.23 local mean solar time, at Knossos, when Sirius became visible above the Ailias ridge. The center of the door of the Central Palace Sanctuary is at azimuth 100° (http://minoanastronomy.mikrob.com/ fig. 5).After Henriksson and Blomberg, 2011, p.65=

The double-axe was, also, correlated with the ‘horns of consecration’, often being the symbol of Poseidon, the ‘Earth-Shaker’ or of Zeus with his thunderbolts (Evans, 1901, p. 107; Castleden, 1990, p. 130, pp. 135-136; Haysom, 2010). Moreover, in the ancient Anatolian and Mesopotamian myths, the great goddess had a male companion in the form of a tree or a bull, e.g. Kybele-Attis, Ishtar-Tammuz, Aphrodite-Adonis (Evans, 1901; Nilsson, 1950, pp. 400-404 and Figs. 56, 61, 71-73). This youthful god was also depicted with goddesses on the tree-shrine scenes of Minoan seals, having a central position in the Minoan religion as a male fertility god, a ‘Year-Spirit’ (Castleden 1995, pp. 125-26). The sacred tree, the sacred bull, the young male ‘Year-Spirit’ were part of a general symbolism. Thus, according to one version of symbolic decipherment, the Cretan Dionysos/Adonis, the Minoan & Mycenaean Poseidon/Poteidan, and the deity of double axes may all have been expressions of the same Minoan god, who could have been the male partner of a Minoan female solar deity (Evans, 1901, p. 168; Evans, 1930, pp. 457-458; Castleden, 1990, p. 129). On the other hand, the priests at Delphi were called ‘labryades’. Other researchers (Cook, 1914; MacGillivray, 2004, p. 332) interpret the double-axe as the symbolic marriage of solar and lunar calendars, which produce Asterios (the knowledge of the starry sky’s periodicities).   …………………….>>

==========================================

Note                                                                                                                                                      On the Tartaria oblong tablet with hole, picture:                                           https://www.dacoromania-alba.ro/nr27/cultura_si_civilizatiile_la_tartaria.htm

cultura_si_civilizatiile_la_tartaria_03                                                              We have 2 signs (lowest row, 2nd and last signs) wich are  both close to sumerian sign ZAG but in my opinion much close to sumerian signs AB and UNU/UNUG.                           In this case signs are not related much to labrys but to BOUNDARY, DWELLING, TEMPLE, ABODE. (Same opinion has bulgarian assirologist R.Kolev) ===============================

From Orion (constellation) https://en.wikipedia.org/wiki/Orion_(constellation)

Orion is a prominent constellation located on the celestial equator and visible throughout the world. It is one of the most conspicuous[1]and recognizable constellations in the night sky.[2] It was named after Orion, a hunter in Greek mythology. Its brightest stars are the supergiants: blue-white Rigel (Beta Orionis) and red Betelgeuse (Alpha Orionis).

The earliest depiction linked to the constellation of Orion is a prehistoric (Aurignacianmammoth ivory carving found in a cave in the Ach valley in West Germany in 1979. Archaeologists estimate that it was fashioned approximately 32,000 to 38,000 years ago.

Ancient Near East

The Babylonian star catalogues of the Late Bronze Age name Orion MULSIPA.ZI.AN.NA,[note 1] “The Heavenly Shepherd” or “True Shepherd of Anu” – Anu being the chief god of the heavenly realms.[6]

In ancient Egypt, the stars of Orion were regarded as a god, called Sah. Because Orion rises before Sirius, the star whose heliacal rising was the basis for the Solar Egyptian calendar, Sah was closely linked with Sopdet, the goddess who personified Sirius. The god Sopdu is said to be the son of Sah and Sopdet. Sah is syncretized with Osiris, while Sopdet is syncretized with Osiris’ mythological wife, Isis. In the Pyramid Texts, from the 24th and 23rd centuries BC, Sah is one of many gods whose form the dead pharaoh is said to take in the afterlife.

Greco-Roman antiquity

Orion’s current name derives from Greek mythology, in which Orion was a gigantic, supernaturally strong hunter of ancient times,[11] born to Euryale, a Gorgon, and Poseidon (Neptune), god of the sea in the Graeco-Roman tradition.

Asian antiquity

In China, Orion was one of the 28 lunar mansions Sieu (Xiu) (宿). It is known as Shen (參), literally meaning “three“, for the stars of Orion’s Belt. (See Chinese constellations)                                                                                                                                     The Rig Veda refers to the Orion Constellation as Mriga (The Deer).[16] It is said that two bright stars in the front and two bright stars in the rear are The hunting dogs, the one comparatively less bright star in the middle and ahead of two front dogs is The hunter and three aligned bright stars are in the middle of all four hunting dogs is The Deer (The Mriga) and three little aligned but less brighter stars is The Baby Deer. =======================================

Image, “Harappan seal” https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcRToMSHOPcst4tIFUgy53GANQssbtaRO8fYzmvfsSTRYvLnzu1P

Image result for indus script metal ingot

 

From Bronze-age glyphs and writing in ancient Near East: Two cylinder seals from Sumer http://bharatkalyan97.blogspot.com/2013/04/bronze-age-glyphs-and-writing-in.html

                                                                Impressions of two cylinder seals (Sumer) and glyph of ‘ingot’. The person at the feet of the eagle-winged person carries a (metal) dagger on his left-hand, clearly demonstrating the link with this metalware catalog.

Corectia articolului:”Nori negri de furtuna pe cerul Romaniei !”

April 11, 2019

Ca urmare a unei reconsiderari, astazi, 15 apr.’19 am corectat articolul cu urmatoarele:                                          =====================================================

Tablitele prezinta doua caracteristici fundamentale si ireconciliabile (cel putin aparent):                                                                                                                                                  – o “adunatura” de semne aparent si in primul rand pregnant de factura sumeriana, dar totodata comune ariilor Sumeriana, Anatoliana si Egeeana.                                        semne relativ noi (het=heta=eta) si chiar moderne (D).

Acest fapt conduce in mod direct la problematica unei scrieri care a urmat un curs natural intr-un timp foarte indepartat, respectiv a unui creator/scrib onest sau a unei scrieri care dintr-un motiv sau altul creeaza impresia unei scrieri foarte vechi, si este de fapt ar putea fi mult mai noua. 

Este adevarat ca aceste doua aspecte se pot concilia simplu.                                               Daca “scriitorul” care evident nu stapanea bine semnele (novice daca nu era chiar  iliterat; dovada ca a adunat multe semne din arii si perioade diferite), ar apartine unei perioade relativ moderne.                                                                                                                 ========================================                                                                       Aceasta este postarea precedenta; a fost doar o ipoteza.  Se pare ca abrevierea latina DDOC=”decretorum doctores” nu este unica si nici nu a fost larg folosita. Nici nu-i suspectez pe preoti de atat de multa inteligenta (incat sa adune semne apropiate acelora sumeriene sau din 2.000-3.000 B.C.).                                                                                                        De fapt intregul grup de semne este complex si implica o cunoastere reala a multor semne folosite in antichitate.                                                                                                            Ca ar putea avea legatura cu magia, da; ar putea fi chiar foarte plauzibil pentru orice perioada de timp (in acest caz se puteau folosi combinatii magice de semne sau litere.)     

<<Alte posibile titluri:                                                                                                                   “CUM AR PUTEA SA-SI BAGE COADA SCAROTCHI IN STIINTA”                                              “O POSIBILA DEVOALARE A UNUI FALS DE MARI PROPORTII”

Nici-un scrib, apartinand oricarei epoci, daca avea intentii serioase, respectiv de a scrie, nu a folosit decat sistemul de scris corespunzator epocii in care a trait; nu se cunosc cazuri in care vre-un scrib sa demonstreze cunostinte enciclopedice, respectiv de a aduna aduna si etala semne din diferite epoci, ori de a folosi separat! pe o alta tablita semne pur pictografice folosite eventual cu sute de ani inainte !

ATENTIE: In conditiile in care:                                                                                                            – ajutorul primit din partea arheologilor  a fost atat de substantial incat si daca lipsea nu cred ca era mare diferenta.                                                                                                                                – cei care s-au aplecat spre semnele continute au alocat un timp insuficient si nu toata atentia, o parte din dansii neavand abilitati native in domeniul semiologiei                           – asupra  tablitelor si scriitorului privind originea in timp si spatiu planeaza o adanca incertitudine                                                                                                                                      NU PUTEAM AVEA ASTEPTARI IN PRIVINTA UNEI INTERPRETARI (CITIRI) CONCRETE, ULTIMATIVE  SI UNICE;                                                                                                                      ACEASTA AR FI POSIBIL DACA SI NUMAI DACA AM AVEA CONFIRMAREA CELUI CE LE-A SCRIS                                                                                                                                                    ———————————————————————                                                                               In postarile trecute, am avansat ipoteza ca cineva din anturajul Zsofiei Torma sau din cei cu acces la artefactele Transilvane ar fi putut sa fi avut legatura cu tablitele de la Tartaria. Nu mai departe, in ultimele randuri ale unei postari chiar de astazi am reiterat aceasta posibilitate, facand de exemplu referinta la cercetarile lui Karoly Torma in siturile daco-romane.                                                                                                                        Ca sa gasesc:                                                                                                                                      Full text of “Enciclopedia română; publicată din insărcinarea și sub auspiciile …https://archive.org/stream/enciclopediarom00diacgoog/enciclopediarom00diacgoog_djvu.txt

“Torma Kăroly, Adaltt eezak-nyugati Dâoia f91d- es hely- iratihoz (1863) şi A L. daacus fels6 risze (1880); FrShiich B., (Aidi. Ert, 1892) : Or. O. Tooilesoa, Raport asupra lucrarile de explorare întreprinse la L. alutanna. (Anal. Aoad. Bom., sena II, tom. XVIII. Partea adm. şi deabat p. 97). V. şi Valal lui Tnuati. …………………..                                                             Odinioară era aici castrul roman aperat de >Cohors I Britanicas milliaria* (cives Romanorom). In momi castelnlni (Andva id Iui Bocsk^, iar aoum al oontelni Mignel Eszter- hâzy s a aflat o inscripţie romană de ca^insnl, <A sub împeratul Gordian Ia 239 d. Chr., Valeriu Valentin, edilul Napocei (Cluj) făcend o noaă conscripţie de dare pentru ţinuturile Someşului dincolo de val, ou ocasia petrecerei sale în Ne- mesis (Cheşeiu) a consacrat acolo un altar. Această inscripţie a dat îndemn lui Torma Căroly să facă studii asupra valuloi >UmeB dacicus*. ………………….                                 Manavat, un deu al Romanilor din Dacia. Originea lui e din Palmyra. Amintirea lui se află intr-o inscriptiune (Torma Caroly nr. 44). Dupa o inscripţiune a lui P. Aelîus Theimes, M. e re- gele deilor. (v. Halk-bal.) [Atm.] ……………….                                                     Manavat, un deu roman în Dacia, amintit într’o inscripţiune (Torma Karoly, Nr. 44). M– se află şi la Arabi şi e deu al lunei. 

http://rediva.ro/wp-content/uploads/2013/12/ReDIVA_I_2013.pdf                                    The young Torma Károly wanted to become an archaeologist and continue his father’s work because he noticed, on the family’s estate, archaeological finds coming from Ilişua; he also saw his father permanentlyembellishing” the house with different artefacts.………….                                                                                                                                             Last but not least, we must mention that he was a great epigraphist; he was a collaborator for theepigraphic corpus of Dacia. InCorpus Inscriptionum Latinarum5 , we can only find praises of Torma Károly; researchers admitted that hewas a great epigraphist, as stated by Theodor Mommsenas well: “Sok kutatnivaló van ezen a téren. Önnek kedve és tehetsége is van az epigráfiához: nagy szolgálatot tehet a tudománynak”6 . Most of the works he has written are focused on the topography of Roman settlements and on the Roman period in Dacia, a subject which he has painstakingly researched, with devotement and success …………                                                      The author mentions 47 inscriptions,both complete and fragmentary ones, 14 of them previously known; the remaining 33, discovered until 1863, were published in CIL III19 and in the catalogue signed by Corneliu Gaiu

Magia în Dacia romană II Geme magice din colecţia Cabinetului Numismatic al Academiei Române Sorin NEMETI
://www.academia.edu/5283696/Sorin_NEMETI_-_Magia_%C3%AEn_Dacia_roman%C4%83_II._Geme_magice_din_colec%C5%A3ia_Cabinetului_Numismatic_al_Academiei
_Rom%C3%
xara "bucurie" Xar(is)..o urare de vindecare comuna

PRE-ROMAN DIVINITIES IN DACIA – APPEARANCES AND …

NVlassa, Despre inscripţia unei geme magice de la Porolissum.

Abstract:                                                                                                                                       Forgery of charters was strictly related to the phenomenon of writing and to
the increasing value of the written document in the society. Medieval forgeries were
usually fabricated within various institutions of the church, the normal environment
that made use of literacy in the middle ages. In Transylvania, as well as all over
Europe, not authentic acts had as purpose obtaining, enlarging and preserving
unlawful rights and benefits. Researches regarding the internal structure of those
documents issued mainly in the earlier medieval period demonstrate that a higher
concentration of falsified acts is to be found in the 13th Century (11% of the entire
surviving documents). Afterwards, this percentage paradoxically decreases to 4% or
even to 1% for the following centuries. Regarding the later stage of development of the
literacy in Transylvania, the Principality (16th-17th Centuries), it has to be stressed
upon an obvious lack of appropriate research. A certain development of literacy in
Transylvania in the latter period was followed by a wider use of various forms of
counterfeit legal texts, which reached even the lower levels of society, a phenomenon
that can be described as a “vulgarization” of the fabrication of official documents.
Keywords: Transylvania, forgery of official documents, critical analysis of medieval
and early modern documents.                                                                                                             
Practicarea scrierii şi, îndeosebi, utilizarea actului scris ca un instrument cu
valoare probatorie pentru justificarea unor drepturi dobândite au generat, în paralel
cu dezvoltarea scrierii, şi efortul de a se afla calea ocolitoare, nelegală, de
dobândire a unor drepturi, privilegii. Cum în marea majoritate a situaţiilor,
practicanţii scrisului, cel puţin până în secolul al XIV-lea, proveneau din mediul
ecleziastic, în special din cadrul locurilor de adeverire, mai rar din vreo
cancelarie orăşenească, era firesc ca tot acolo să fie căutate şi soluţiile alternative
de către doritori. Aşa s-ar putea explica o bună parte dintre actele plăsmuite de
către aceştia, prin mijlocirea cărora au fost susţinute drepturi de stăpânire,
privilegii inexistente în realitate. Acţiunea de falsificare a unor acte a fost
practicată peste tot în Europa, după cum, în egală măsură, şi în regatul Ungariei
în proporţie directă cu numărul de acte emise. Fără a ne propune o inventariere a
locurilor de adeverire din regatul Ungariei care au plăsmuit acte in perioada
evului mediu, cu titlu de exemplificare menţionăm discuţiile contradictorii
purtate pe marginea autenticităţii unor acte din mai multe convente din Ungaria
,Borsmonostor (1109), capitlul din Buda (1222) conventul din Tihany (de
Tichon), Garamszentbenedek, din Bakonybél (de Beel), conventul ioaniţilor din
Székesfehérvár (de Alba), până la 1353, lista fiind evident incompletă atât în
cazul falsificărilor medievale, cât şi în situaţia falsurilor moderne. Decizia
regelui Ludovic I, din 1351, de a examina peceţile locurilor de adeverire şi, mai
ales, de a retrage dreptul de pecete autentică pentru o serie de locuri de adeverire
asupra cărora s-au ridicat plângeri a limitat şi îngrădit activitatea de falsificare,
dar nu a oprit-o..Falsificarea actelor medievale a depăşit spaţiul dobândirii de beneficii
materiale, a trecut în sfera unor dispute privind primatul papei sau al regelui la
numirea pe tronul regatului. Cel mai cunoscut fals în această direcţie este cel bula
papei Silvestru al II-lea, din 27 martie 10006, confecţionată la comanda episcopului
de Kalocsa, cândva în jurul anului 1630. A fost publicată în anul 1644 după o copie
aflată în păstrarea Ordinului franciscan, unde ar fi ajuns graţie unei copii întocmite
de Verancsics Antal în anul 1550. Bula de aur a fost pusă în discuţie deja la 1744,
apoi peste un secol (1891) de Karácsonyi János, apreciindu-se că este un fals slab,
medieval, fără valoare pentru regalitate, dar interesant pentru practicile
scripturistice din secolul al XVII-lea.
Falsificări numeroase, cu impact social, au fost înregistrate în spaţiul nordic
al regatului Ungariei, în comitatele Liptó şi Turóc. Autorul lor a fost un Ioan
„maledicte memorie” de blestemată aducere aminte, descoperit în anul 1391 şi
socotit un rege al falsificatorilor, care a sfârşit prin a fi ars pe rug. Ca urmare a
numărului mare de acte false descoperite, regele Sigismund a trimis pe Emeric
Bebek, judele curţii regale, să examineze actele de stăpânire deţinute de nobilimea
din cele două comitate şi să le treacă pe cele socotite ca adevărate într-un registru fapt fără precedent. Cu toată cercetarea întreprinsă, au fost incluse în registru şi acte care ulterior s-au dovedit a fi falsuri.Un alt falsificator pe teritoriul regatului, cu repercusiuni şi asupra Transilvaniei, a fost diacul Gabriel de Zomlin, fiul lui Mihail (1379-1410), notar în cancelaria mare a regelui. Probabil că a avut unele rosturi la curtea regală, la fel ca şi tatăl lui, şi acces la pecetea secretă a regelui Sigismund10. Cert este că a cunoscut formularistica actelor emise de cancelaria regală şi a utilizat aceste cunoştinţe pentru plăsmuirea de acte. Sfârşeşte prin a fi ars pe rug, în anul 1448.Conform propriei mărturisiri, a confecţionat un număr de 40 de acte în numele capitlurilor din Agria, Buda, patru acte pe seama capitlului din Oradea ca urmare a interesului manifestat de episcopul de Oradea, dar şi de capitlul din acelaşi loc.
Alte acte au fost date în numele regilor Ludovic I, Sigismund de Luxemburg,
Albert, Ladislau, reginei Elisabeta.La conventul din Cluj Mănăştur a activat în perioada 1370-138211 cunoscutul falsificator de acte Ştefan diacul de Sânger, fost vicenotar al
vicevoievodului Transilvaniei. De această dată actele au fost plăsmuite în
favoarea conventului în slujba căruia se afla şi evident că manopera s-a făcut cu
colaborarea abatelui Otto. Acestora li s-au adăugat alte documente confecţionate în
beneficiul propriu. Rămâne deschisă şi posibilitatea neinvestigată ca să fi
confecţionat şi altele acte neidentificate, mai ales că există suspiciuni asupra
unor documente. A fost ars pe rug şi actele emise de el declarate false, iar
conventul a încetat pentru o perioadă să emită acte din lipsa dreptului de
pecete13, reobţinut în anul 1384. Desigur că în acest miraj al plăsmuirilor de
acte au intrat şi diferite personaje care au activat în spaţiul transilvănean.
Pentru capitlul din Alba Iulia este cunoscută „activitatea” magistrului Toma
de Nireş, notarul capitlului, care în perioada anilor 1490-1515 produce mai multe
acte16 în tentativa de a redobândi moşiile familiale din comitatul Dăbâca, confiscate
Aşezare dispărută în zona Borş, jud. Bihor.
Sunt socotite ca fiind falsuri actele din anii: 1334 (DL 31074); 1427 (DL 27155); 1442 (DL 29251);1458 (DL 27 171). în anul 1391, de regele Sigismund de Luxemburg, şi acordate familiei Bethlen. Au reuşit să beneficieze de plăsmuirile sale, el şi urmaşii săi, redobândind moşiile Bonţ (jud. Cluj), Manic (jud. Bistriţa-Năsăud) şi Moruţ (jud. Bistriţa-Năsăud), descoperirea falsurilor intervenind doar în epoca modernă.
O privire de ansamblu asupra momentelor invocate şi care au favorizat
confecţionarea de acte în arealul transilvănean cât şi asupra motivelor care le-au
generat, dezvăluie aspecte interesante. Pentru secolul al XIII-lea momentul de
referinţă, indiscutabil, l-a reprezentat incursiunea tătară (1241). Distrugerile
generate de incendii, jafuri, furturi s-au constituit în motive şi argumente solide
pentru emiterea de noi acte care să reconfirme drepturile anterior dobândite. Un alt
prilej l-a reprezentat revolta saşilor (1277), soldată cu incendierea bisericii din Alba
Iulia. Au existat însă şi prilejurile completării în mod tacit sau ale rotunjirii de
stăpâniri şi drepturi, ex. cazul episcopului de Alba Iulia, a capitlului omonim cu
prilejul obţinerii de la rege de noi acte în locul celor vechi distruse. Acest moment
invocat la mai bine de un deceniu (august 1289) a îngăduit să se obţină de la regele
Ladislau al IV-lea prin mărturia tuturor călugărilor, a nobililor unguri, a saşilor şi
secuilor un fel de act de întărire (littere confirmatorie) asupra drepturilor avute
referitoare la perceperea vămii de la vasele cu sare ce circulau pe Mureş, la Vinţu
de Jos18. Cu o datare apropiată (1 septembrie 1289) un alt act dovedit ca fals
restituia bisericii din Alba Iulia satele Cluj şi Alba, declarând ca zadarnice şi fără
valoare alte acte de danie.Alteori, ca în cazul conventului din Cluj Mănăştur, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, s-a trecut la plăsmuirea de acte distruse chipurile de tătari.Acelaşi motiv a fost invocat pentru confecţionarea de documente în favoarea
secuilor, ex. 125121, iar şirul ar putea continua.Marea majoritate a falsurilor datate sec. XIII, începute de sec. XIV, s-au substituit documentelor date de cancelaria regală, actul emis de rege având valoarea probatorie de necontestat. Activitatea de falsificare a avut în vedere danii de moşii, hotărniciri de moşii, dreptul de percepere a vămilor, de scutiri de plata dărilor etc., de regulă plăsmuirea fiind efectuată după două trei decenii, alteori
chiar la o distanţă mai mare în timp. Uneori ea a fost determinată de pierderea
actelor şi de imposibilitatea de a se dovedi drepturile deţinute.
Beneficiarii actelor falsificate în evul mediu au fost diverşi, numitorul comun
fiind acela că toţi au valorizat şi au conştientizat importanţa şi puterea probatorie a
actului scris, au dispus de mijloacele materiale necesare şi de instrumentele utile
unor astfel de demersuri.
                                                                                                                                                                Ca peste tot în regatul ungar, locurile de adeverire,biserica catolică, în general, se 
situează pe primul loc în această ierarhie, fapt explicabil de la sine deoarece în
cadrele ei s-a dezvoltat şi a evoluat practicarea scrierii în limba latină. Personalul
ecleziastic a fost cel care a conceput, redactat, emis actele, a dispus de pecete
autentică graţie poziţiei ocupate în multe cazuri, a avut credibilitate în epocă, a
beneficiat de surse de inspiraţie şi, de ce nu, a fost primul care a realizat
oportunitatea oferită de actul scris.
Pe locurile următoare ca să respectăm un anume regulament nescris, dar
practicat în stilionariul actelor medievale referitoare la Transilvania, se situează
marea nobilime, urmată de comunitatea saşilor, mai corect a oaspeţilor din
Dej25, Ocna Sibiului, Turda, la care se adaugă obştea secuilor28. Nici comunitatea românilor nu face excepţie de la practica falsificărilor doar că aici marea lor
majoritate este opera lui Iosif Kemény, din secolul al XIX-lea, fiind create nu
pentru obţinerea de beneficii materiale de către români, ci pentru ca autorul lor săşi poată susţine cu argumente credibile teoriileCritica diplomatică, ale cărei începuturi se leagă de evoluţia practicii
scrierii, regăsindu-se în chiar actul de epocă, în efortul conştient al cancelariei
emitente de a se delimita şi a exclude utilizarea actelor false, a evoluat şi ea. Este
însă dificil de a aprecia azi, în stadiul actual al cunoştinţelor, dacă a reuşit să ţină
pasul cu evoluţia şi practicile scrierii şi ale falsificării, mai ales atunci când acelaşi
for este simultan emitent al actului, dar şi garant al respectării legalităţii legate de
autenticitatea lui32. Cu toate mijloacele restrânse din epocă de a deosebi actul fals
de cel original, s-a reuşit uneori, chiar atunci, să se identifice autorul efectiv al
plăsmuirilor.Din numărul total de circa 600 de acte emise până la anul 1300, cu referinţă
la Transilvania, actele false şi cele îndoielnice, conform informaţiilor din stadiul
actual al cercetărilor, reprezintă 11%. O estimare efectuată pe eşantionul de acte
emise în perioada 1301-1350, indică faptul că numărul de acte falsificate şi al celor
îndoielnice reprezintă 4% din numărul total de circa 1735 de acte cunoscute.
Evaluări efectuate până la sfârşitul domniei lui Ludovic I, regele Ungariei, indică
existenţa aceluiaşi procent de cca 4% pentru actele false şi îndoielnice cu o uşoară
tendinţa de scădere. Aceste procente33 care dezvăluie existenţa unui mare număr de
acte false şi îndoielnice pentru o perioadă când practica scrierii era extrem de
restrânsă necesită o corecţie. Marea majoritate a acestor falsuri au fost create nu în
secolele XII-XIII, ci ulterior, în secolele XIV-XVI, altele chiar în secolul al XIX-lea.
O estimare asemănătore efectuată asupra actelor emise în timpul regelui
Sigismund34, ca şi al succesorilor la tron, şi editate în principalele colecţii de
documente, scade procentul actelor false în jur de 1%, un procent necorespunzător
realităţii, explicabil în parte prin lipsa unor cercetări aplicate, referitoare la critica
diplomatică a acestora. Pe de altă parte, ţinând cont de numărul mult mai mare de
acte scrise în perioada secolelor XV-XVI, procentul de circa 1% reprezintă mult
mai multe documente.
Epoca Principatului şi problema actelor false
Constituirea principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea otomană, cu noua lui configuraţie politică şi administrativă nu a marcat în vreun fel
activitatea scripturistică. Practica scrierii s-a generalizat şi a evoluat sub toate
aspectele, am spune, în concordanţă cu arealul mai larg european. Astfel şi-au
păstrat intactă valoarea mai vechile privilegii ale regilor din fostul regat al
Ungariei, confirmate sau reconfirmate după caz de principii ardeleni. La fel s-a
continuat utilizarea aceloraşi stilionare, aceloraşi practici din cancelariile
voievodale35, adăugând acum noi formule menite să sugereze plusul de autoritate
dobândit de principi faţă de aceea a foştilor voievozi atârnători de regalitatea
maghiară. Trecerea la noile deprinderi scripturistice a însoţit delicatul demers
politic derulat cu unele întreruperi pe parcursul secolului al XVI-lea (1526-1571)
de la Mohács şi până la urcarea pe tron a Bathoreştilor, timp în care comitatele din
Partium au decis alipirea la Transilvania (1544 august 10), iar Curtea de la Viena a
recunoscut oficial starea de fapt din teren, ca urmare a prevederilor păcii de
la Speyer (1570). Transilvania era un principat, condus de un principe ales,
recunoscut de puterea suzerană. Atributele acestuia s-au substituit în mare parte
celor avute de regalitate, depăşind cu mult pe cele ale voievozilor. Exista o limitare
ce privea competenţele în domeniul relaţiilor cu alte state vecine sau mai
îndepărtate pentru care era necesar acordul Porţii. Unii principi, ca de ex. Gabriel
Bethlen, au reuşit să depăşească îngrădirile impuse şi să facă cunoscut Europei un
stat puternic al Transilvaniei36. Suportul economic al autorităţii princiare era
conferit în esenţă, pe lângă domeniile princiare, de cele fiscale. În temeiul vechilor
legi rămase în vigoare37, la care s-au adăugat cele cuprinse în cunoscutele
Approbatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669)38, principii
aveau dreptul de a face danii de moşii, de venituri ale unor moşii, ale unor vămi,
reconfirmări de danii pe o anumită durată de timp, pentru una sau mai multe
generaţii, inscripţionări şi zălogiri de domenii etc., toate condiţionate de existenţa
moşiei sau a domeniului de dăruit, spaţiul disponibil fiind limitat şi nu foarte
extins. Desigur că toate demersurile întreprinse au trecut prin cancelaria princiară
care a urmat şi ea modele şi practici anterioare, îmbogăţite desigur cu noile
cunoştinţe acumulate pe la diversele universităţi europene sau în alte instituţii de
învăţământ frecventate de cancelişti, de alţi membri din cancelaria princiară.
Activitatea scripturistică din Principat în perioada analizată de noi s-a
desfăşurat în mai multe limbi. În primul rând, în cazul actelor oficiale, vorbim de
limba latină, care a fost utilizată pe parcursul secolului al XVI-lea şi în multe alte
domenii. Limbile vernaculare, maghiara şi germana în special, şi cu un oarecare
decalaj şi limba română40, au ajuns să se substituie celei latine mai ales în situaţia
unor acte cu caracter privat, constituindu-se ca limba oficială a actelor emise de
instituţii administrative din principat (comitate, oraşe, târguri etc.). Elementul
constant l-a format documentul cu caracter juridic care a fost emanat doar în
limba latină şi cu respectarea riguroasă a elementelor lui constitutive caracteristice
fiecărui tip de act. În paralel cu răspândirea practicii scrisului şi cititului42, puternic
impulsionate de Reforma religioasă, a crescut numărul purtătorilor şi utilizatorilor
de peceţi. Conceptul de pecete autentică cunoaşte noi accepţiuni, mai puţin rigide.
Reglementările legislative adoptate în adunările de stări43 se referă mai des la
culoarea cerii utilizate la sigilarea actelor, cu rezervarea culorii roşii pe seama
actelor emise de cancelaria princiară, şi mai rar la valoarea ei juridică.
Producţia scripturistică din perioada secolelor XVI-XVII, în creştere evidentă
faţă de secolele anterioare, are tendinţa tot mai puternică de a se transforma într-un
act uzual, comun, cunoscând noi valenţe utilitare. Actul scris, utilizat iniţial ca o
garanţie juridică a drepturilor avute sau dobândite, emis de un număr restrâns de
cancelarii, se extinde acum din sfera instituţiilor conducătoare centrale şi intră în
competenţa instituţiilor administrative, laice cu preponderenţă. Mai mult decât atât,
practica scrierii intră în viaţa privată. Scrierea devine un instrument indispensabil în
administrarea veniturilor şi cheltuielilor domeniale, ale cetăţilor, minelor, vămilor
etc. Este mijlocul discret de a se comunica cu cei aflaţi la depărtări, este şi calea
aleasă pentru a se nota evenimentele importante trăite de o comunitate, familie etc.
Desigur că, în paralel cu acest proces s-a dezvoltat şi cel al falsificării actelor
am zice în mod proporţional44. Multitudinea şi diversitatea tipurilor de acte care
depăşea stilionarul unui anumit gen au ridicat obstacole dificil de trecut în
descoperirea actului fals de cel original. Un adevărat „război” diplomatic pornit din
interiorul instituţiilor ecleziastice a adus la lumina tiparului primele manuale de
diplomatică în spaţiul european. Începutul modest datorat lui Daniel Papebroch a
fost urmat de Jean Mabillon46, iar apoi, la un alt nivel, de Harry Bresslau şi de alţii.
Aşa cum studiile dedicate problemelor referitoare la paleografia actelor se
opresc, în marea lor majoritate, ca să nu zicem în integralitatea lor, la nivelul
scrierii umaniste, tot aşa şi preocupările de critică diplomatică se opresc cu
cercetarea actelor emise la începutul secolului al XVI-lea. Cel puţin pentru spaţiul
Transilvaniei princiare continuarea rămâne un deziderat greu de atins într-un viitor
apropiat din mai multe considerente. Multitudinea de acte, ca şi diversitatea lor
tipologică ar pretinde noi criterii de analiză diplomatică. Pe de o parte, sunt actele
oficiale, cele cu caracter juridic, oarecum clasice, care respectă vechile norme şi
stilionare medievale în redactarea lor, iar pe de altă parte, sunt multe alte tipuri de
documente de interes, a căror analiză impune şi alte criterii, mai puţin rigide.
Pentru actele juridice oficiale s-a perpetuat şi s-au întărit dispoziţiile de înregistrare
a lor în registre speciale (Liber Regius), păstrate în arhiva locurilor de adeverire:
Capitlul din Alba Iulia50, Conventul din Cluj-Manăştur51, devenite între timp
instituţii laicizate, cu personal plătit din cancelaria princiară, ce depune jurământ de
credinţă, printre altele, cu privire la respectarea prevederilor referitoare la păstrarea
actelor depuse, confidenţialitate, corectitudine şi promptitudine la emiterea
transumpturilor solicitate.Restul actelor, am spune marea lor majoritate, scrise tot mai frecvent în alte limbi decât cea latină, nu au rămas în afara sferei de interes pentru falsificatori.Lipsa unor cercetări şi studii de caz referitoare la falsificări de acte în epoca
princiară împiedică generalizările. Din cazurile identificate până în stadiul actual al
cercetărilor putem să spunem doar că ne aflăm în faţa unui fenomen de
„vulgarizare” a acestor practici. Ele cuprind şi alte tipuri de acte, am zice de
categoria a doua. Pe măsură ce au sporit practicanţii actului scris, s-au diversificat
şi tipurile de acte falsificate. De la simpla răzuire, modificare a numelui pentru a
beneficia de drepturi se înregistrează falsuri în întocmirea unor acte ilegale,
neconforme cu realitatea, pentru a fi utilizate în anumite etape ale unor procese.
Falsurile au trecut şi în sfera corespondenţei, fiind întocmite scrisori cu caracter
compromiţător pentru emitent52. Cel mai frecvent s-au falsificat semnăturile în
cazul unor testamente, scrisori etc. Interceptarea corespondenţei oficiale purtată de
principi cu Poarta sau cu alte mari puteri din zonă, în special în momente
tensionate, a impus luarea de măsuri. Pe de o parte, s-a apelat la metoda scrierii
cifrate pentru păstrarea secretului corespondenţei, pe de altă parte, partida adversă
apelează la confecţionarea unor acte care să servească scopului. Acest gen de
falsuri nu au constituit obiectul unor judecăţi la niciun nivel. Ele exced obiectul
criticii diplomatice, restrânsă la analiza actului diplomatic.
Analiza şi descoperirea falsurilor în epoca princiară a căzut în sarcina
judecătorilor laici de la Tabla princiară, dar nu lipsesc nici cazuri izolate judecate la
nivelul comitatelor, scaunelor, districtelor, oraşelor. Dacă în secolele anterioare53,
indiscutabil, fapta inclusă în vina necredinţei (nota infidelitatis) atrăgea pedeapsa
cu moartea şi confiscarea bunurilor falsificatorilor, în perioada Principatului fapta
inclusă în această categorie atrăgea pedepse nuanţate, de la însemnare cu fierul
roşu, confiscarea bunurilor până la rar, pedeapsa cu moartea. >>

Despre scrisul propriu-zis, adevarat de pe tablita rotunda de la Tartaria

April 11, 2019

Imaginea dinhttp://keywordsuggest.org/gallery/1446775.html

12400

Desi foarte multi cercetatori au presupus existenta unui gen de scris in Civilizatia Danubiana si chiar a unui scris adevarat pe tablitele de la Tartaria, nu au putut demonstra acest lucru. Dintre ei, doar cercetatorul italian Marco Merlini a sustinut existenta unui scris adevarat pe aceste tablite, si mai putin decat altii sa fie capabil sa sustina concret acest fapt. Eu sant cel mai fervent sustinator al acestei ipoteze, si spre desosebire de oricine altcineva sant absolut singurul care pot sustine practic si concret acest lucru.     ————————————————–                                                           In primul rand trebuie sa va prezint o serie de particularitati unice ale tablitei rotunde gaurite:                                                                                                                                                     – Semnele continute in jumatatea de sus a tablitei rotunde, ies in evidenta, ca si cum ar constitui un grup separat, sa-i zicem “de alta opinie” , atat prin forma cat si prin istoricul folosirii lor in lume.                                                                                                                              – Jumatatea de sus pare a fi fost destinata sa fie purtata impreuna cu cealalta tablita dreptunghiulara gaurita si in plus, nu intamplator acoperita de aceasta.                                         – Tot poate nu intamplator aceasta jumatate prezinta cele mai noi sau moderne semne din intregul continut de semne al celor 3 tablite.                                                              – partea din dreapta prezinta o succesiune de semne dificila (cu mica frecventa lingvistica), aparent imposibil de interpretat, respectiv semne geminate “DD” si/sau “oo” (“oc”?)                                                                                                                                                       ————————————————–                                                                                                      Imaginea, din http://aplaceofbrightness.blogspot.com/2008/11/moonlight-in-romania-tartaria-tablets_21.html


Semne:”HD“/”HP”                                                                                                                     Semnele relativ noi in istorie .  “H” si “D”, fiecare in parte, dar cu atat mai mult prin prezenta simultana exclud posibilitatea unei mari vechimi a tablitelor. Semnul D a fost folosit pentru D. Dar se pare ca inainte, semnele D si P au fost folosite de exemplu in Creta pentru litera “R”. Puteti vedea asta in urmatoarea inscriptie:                                      An Archaic Greek Inscription from Crete
Author(s): Lilian H. Jeffery and Anna Morpurgo-Davies https://www.ling-phil.ox.ac.uk/files/jeffery-amd_archaic_greek_inscription_from_crete_british_museum_quarterly_36_1971.pdf          Asa cum am mai spus, semnul “H” ,cretan hieroglific PA3 a fost utilizat prima oara incepand cu 2.500-2.200 B.C., ulterior ca semn heth, heta si eta.                                        ——————————————————————————-                                                                     Imaginea, din http://aplaceofbrightness.blogspot.com/2008/11/moonlight-in-romania-tartaria-tablets_21.html


Semne: Se/Su/Xe DDoo/DiDoo/DiDou/DDoc/DiDoc/Didoc(hos)/Didos/Dboo/Dboc/Ddiou/Ddou/rroo/rroc Semnul D incepand cu 800-500 B.C. a fost folosit pentru litera D si R. Ex: Inscriptie greaca 800 B.C. cu forma DIDOI=”DA”, unde este folosit D “modern”/rotunjit Din http://www.hellenicaworld.com/Greece/Art/Ancient/en/Mantiklos.html


—————————————-           O incercare de citire ar fi teoretic mai usoara pentru parte stanga, care contine semnele HD/HP fiind compusa numai din 2 semne si conduce implicit la un numar mai mic de posibile combinatii. Partea din dreapta contine 4+1 semne, (din care 2 ar putea fi repetate “DD” si “oo”). —————————————————Dupa forma si istoricul folosirii lor, semnele au dupa mine mai degraba o origine la est de Creta (intre Peninsula Italica si Iberia). Partea din stanga poate genera un numar de cuvinte, care se pot ordona intr-o ordine descrescatoare a sanselor, ordinea avand si un caracter subiectiv. Spre exemplu una din cele mai veche atestari posibile ar fi aceea ca reprezinta monograma zeitei Hera sau al numelui Heros. Partea din dreapta, prin prezenta geminarii, conduce pe de o parte: – la un grup de limbi putin cunoscute : familia tungusica, limba orok,terminatia -ddoo sau limba cariana cu aceeasi grupare. – ori la limbile siculiana, neapolitana “Ddio, ddiu” dar in mod curios si in scrierile Scolii Ardelene :”Ddeu”!, sau la limba greaca unde poate apare geminarea “DD”(Creta) sau ca “RR”, (aceasta din urma niciodata la inceputul cuvantului, deci nu incepe cu rr).Aici sirul cuvintelor posibile este de asteptat mai mare.             ———————————————— In ordine aleatorie: CUVINTE POSIBILE IN STANGA: Her(a), Her(os), Her(acles)/Her(cle), Her(o), heres/here(des),Hora, Har, Haru,Har,HAR(is),HR(io),?HR(istos)?,hede/ede,…………. CUVINTE POSIBILE IN DREAPTA: surrou/surrou, serrou, Dibos/divos, roros, robou/robos, didou/dedou, ddoc,didoc(hos), Ddiou=ddiu, Ddou=Dzou, rroc/rrok……………… ============================Nota                                                 In aceste conditii, tare i-mi este teama ca nu cumva tablitele sa provina din artefactele din siturile romane gasite de cercetatori din proximitatea (ori chiar rude) Zsofiei Torma, sau chiar sa fie incercari practice (cu caracter didactic) de scriere a cuiva dintre acestia.

On “INVENTION OF WRITING” issue

April 6, 2019

Excerpts from:                                                                                                                                      Selected Papers of Beijing Forum 2004 https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1877042810012449

The Sumerian Account of the Invention of Writing —A New Interpretation                                                                                                      Gong Yushu Professor für Assyriology, Oriental Literature Research Centre / Dept. of Oriental Studies, Foreign Languages School, Peking University

“The invention of writing is something that fascinate not only modern scholars, but also their ancient counterparts. Almost all ancient people with a written history have their own accounts of the invention of writing. These accounts, embedded in their literature, reflect the annotations they could give on the origin of their own writing systems. These accounts are written forms of oral traditions, the beginning of which is lost in the darkness of history. The written forms of the accounts of the invention of writing usually came into existence several hundred years, or more, after the invention, at a time when the writing system had become capable of such an account. In the case of Mesopotamia, the earliest known account pertaining to the invention of writing which is usually interpreted as “the Sumerian account of the invention of writing” dates back to the Ur III (2112-2004 B.C.) period, was a millennium apart from the earliest evidence of the proto-cuneiform writing from Uruk. The Sumerian narrative poem (also called epic) containing such an account is known among modern scholars as Enmerkar and the Lord of Aratta, first transliterated and translated into English and made available to the public by S.N.Kramer in 1943. ………….

According to the poem, Enmerkar, the second ruler of the First Dynasty of Uruk, sent a messenger to Aratta, a remote city separated from Uruk by seven great mountains, demanding that the people of Aratta bring gold, silver, lapis lazuli, and many other precious stones, and build for him various shrines and temples, particularly the Abzutemple in Eridu (lines 3364). ………….

Following the advice of Inanna, the protective deity of his city, Enmerkar selected an eloquent messenger and sent him to Aratta to deliver his demand and threat by repeating what he said to him verbatim. Refusing to submit, the Lord of Aratta raised each time a prerequisite condition for his subjugation that seemed impossible to meet. The messenger had to go back and forth playing the role of the verbal transmitter between the two kings. However, as the battle of words became more fierce and the content of the messages more complicated, the messenger became linguistically overwhelmed.                        ………………                                                                                                             The messenger, whose mouth was heavy, was not able to repeat it. (502) Because the messenger, whose mouth was heavy, was not able to repeat it, (503) the Lord of Kulaba patted some clay and wrote the message like (on) a tablet. (504) Previously, the writing of messages on clay did not exist. (505) Now, under that sun and on that day, it indeed so exist. (506) The Lord of Kulaba wrote the message like on a tablet. It was indeed so.” This passage is generally regarded as the Sumerian account of the invention of writing and the writing medium clay tablet, and Enmerkar as their inventor. In the words of Komoroczy: “It is clear, that the author of the epic here intended to describe the invention of clay tablet (viz. the Mesopotamian writing material) and the writing on it (viz. the cuneiform writing);…In the eyes of the author, Enmerkar is the inventor of the indigenous writing.”

First, although it is stated explicitly in this composition that the Lord of Kulaba patted some clay and wrote the message-like on a tablet and that the writing of messages on clay did not exist formerly, it is not stated here that the writing of messages on media other than clay tablet (DUB, IM) did not exist. This may imply that in the mind of the Sumerians the writing of messages on other medium had been in existence prior to the events described in this composition including writing message on clay by Enmerkar took place  …………..

Second, it is clearly stated in the following passage of the same composition that the Lord of Aratta could read and understand what was written on the tablet handed over to him by the messenger from Uruk.        ….……….                                                                                                                                                                                                                                           O Lord of Aratta, after you have examined the clay tablet, after you have learned the content of the message, (525) say whatever you will say to me” …………….

Otherwise it would be hard to imagine, how the Lord of Aratta could read and understand the written message on clay that was just invented. Third, there is still a passage that may be taken as evidence that the Lord of Aratta understood the written message on clay presented to him by the messenger of Enmerkar, his powerful challenger.  .………..

After he had spoken thus to him, (537538) the Lord of Aratta received his kiln-fired tablet from the messenger. (539) The Lord of Aratta looked at the tablet. (540) The spoken words were just nails, and his brow was full of anger. (541) The Lord of Aratta looked at his kiln-fired tablet.” The crucial message of this passage lies in line 540 which is, however, subject to different interpretations. Kramer translated this line as follows: “The commanded word is nail-like, the appearance is …” and commented further:                 This line “seems to describe the appearance of the written signs; on the other hand, it may perhaps describe in some way the Lord of Aratta’s despondency upon reading its contents.” This supposition presupposes that the Lord of Aratta understood the content of the written message he was looking at. Jacobsen agreed apparently with the supposition made by Kramer. His translation is “The words were fierce words, were frowning.” The Lord of  Aratta was frowning, because “the words were fierce words.” It is no question here that Jacobsen meant that the Lord of Aratta understood the content of the written message. The latest attempt to interpret this line is made by Glassner who allies himself with Jacobsen in opinion,xvii but differs from him slightly in wording: “The word spoken was the nail is inserted’, it was an imperious command.” For Komoroczy it is no doubt that “der Herr von Aratta die Note Enmerkars richtig verstanden hat.”  ……………                                                                                                                  as for his interpretation “The Lord of Aratta sees only nails where he had expected words. He is angry or depressed, however hard he keeps looking, it is hard for us to imagine how could the Lord of Aratta have “expected words” by not being reluctant to see the “nails.” Since Sumerian “words” can only be expressed by “nails,” the rudemental elements of the Sumerian (cuneiform) script, we must in fact pose the question, how could he not expect to see “nails,” if he had expected to see “words”?                                   Reading Sumerian is nothing but fingering out words from the interwoven “nails.” It is as true of the past as of the present. In other word, the assumption that the Lord of Aratta could not understand the message written by Enmerkar cannot be borne out by the text, however logical it may sound.  …………………                                                             In this sense, what Enmerkar did should not be regarded as the invention of writing, but as the initial transformation of the writing medium, from a certain material to clay. Furthermore, as we have seen from the argument we made above, that the Lord of Aratta did understand the message on clay written by Enmerkar has also textual support, and the literacy, or the ability, of the Lord of Aratta to understand the written message leads logically to the conclusion that writing on materials other than clay had already been in existence prior to Enmerkar’s “invention” of writing on clay.                         That is the point of this “Sumerian account of the invention of writing”! This conclusion, borne out by the text, can also be supported by the following facts and observations…………..                                                                                                                      (2) Some signs of the proto-cuneiform writing from Uruk do not seem to be the original invention on clay, but borrowings of signs already in existence on materials other than clay. The head of some animals such as donkey (ANŠE), ibex (DARA3), and ox (GIR3). and some other signs made up of curves and circles such as IDIGNA (a kind of bird), NAM (swallow) and even LAGAB (a circle depicting a kind of enclosure) and its incorporated derivatives which were difficult to draw on clay, may be taken as such examples.                                                                                                                                             (3) The proto-cuneiform writing system from Uruk displays such a high degree of complexity, stability and conventionality that it does not seem to represent the earliest stage of writing. This has already led many scholars to believe that the proto-cuneiform writing from Uruk represents a mature writing system, the beginning of which is lost in the darkness of prehistory. Unfortunately, traces of such an assumed earlier stage have not yet been discovered, so that “whether the pre-Uruk writing was on clay or perishable materials, took place in Uruk or elsewhere, and was used for sacred or economic purposes, we have no way of knowing.” But absence of evidence is not evidence of absence.                                                                                                                     (4) Recently, Whittaker has propounded a theory about the origin of the proto-cuneiform writing that deserves our attention. He proposes that certain signs of the proto-cuneiform writing such as GIRI3 “foot” (sign-form is the picture of an ox’s head in profile) and GURUŠ “young, able-bodied worker” (sign-form is the picture of a vehicle in profile) might have been of Proto-Indo-European origin.

Image from  https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcTsstxV_ujijPUgIfQMe7hpKIBufUot1XBnkplXI52CXV3Ag0PX9w

2.Possible PIE-Pictograms Proposed by Whittaker

The Sumerians borrowed them and adapted them for their own use on the basis of the phonetic similarities, that is, similarities between the pronunciations of the words they stood for in the Proto-Indo-European script and those for which they were to stand in the Sumerian.                                                                                                                                                To be sure, his evidence so far lies entirely in the area of comparative linguistics and has not yet been favoured by archaeological substantiation, and his interpretation of the proto-cuneiform text W 16632,b of the Uruk IV in Proto-Indo-European is less convincing. But the direction of his thought is interesting. It coincides, to some extent, with the direction of thought which the Sumerian account of the invention of writing leads us to, that is, before the Sumerian invention of clay tablets, writing materials other than clay might have been in existence. Briefly stated, the passages we quoted above from the Sumerian epic composition Enmerkar and the Lord of Aratta suggest that writing on materials other than clay was already in existence in southern Mesopotamia prior to the point when Enmerkar wrote the message on clay, and that Enmerkar was not the one who invented writing for the first time, but the one who transformed writing already in existence from a material that remains unmentioned in the text to clay, and that the transformation of the writing medium had its subsequent effect on the appearance of the signs. Furthermore, we see an explicit hint in them that the Sumerians ascribed the transformation of the writing  medium to man, while the invention of writing to gods, as is the case of another Sumerian literary composition known as Inanna and Enki.    We know for certain that the earliest evidence of the proto-cuneiform writing on clay tablet comes from Uruk IV, at the end of the fourth millennium B.C. (ca. 3200 B.C.), a time when the transformation of the writing medium described in our literary composition Enmerkar and the Lord of Aratta, must have taken place.          According to the Sumerian Kinglist, Enmerkar is the second ruler of the First Dynasty of Uruk,  who is assigned by most chronologies to the Early Dynastic II period, several hundred years later than the earliest evidence of the protocuneiform texts on clay from Uruk IV.

 

 

 

PAGAN AND CHRISTIAN ARMY-PRIESTS

April 5, 2019

“???” : HP=HaR[uspices] ??                                                                                                           From Ancient Rome: A Sourcebookhttps://books.google.ro/books?isbn=1136761438

Matthew Dillon, ‎Lynda Garland – 2013 – ‎History

haruspex) were diviners (sometimes the term is translated as ‘soothsayers’), members of the Etruscan 

====================================

DIPLOMARBEIT Titel der Diplomarbeit „Pagane und christliche Armeepriester―
Verfasserin María de Gracia Caraballo Hoyos

Excerpts: SOME CHAPTERS:                                                                                                                 1 PAGANE UND CHRISTLICHE ARMEEPRIESTER…………………………………………………………. 4
2 DIE TRADITIONELLE RELIGION INNERHALB DER RÖMISCHEN ARMEE ……………….. 6
2.1 GRUNDZÜGE DER RELIGION IN DER ARMEE ………………………………………………………….. 6
2.2 HERKUNFT DER OFFIZIERE ………………………………………………………………………………………..8
2.3 PFLICHTEN DES OFFIZIERS …………………………………………………………………………………………9
2.4 RELIGIÖSE VERÄNDERUNGEN………………………………………………………………………………………………. …………..12
2.5 MILITÄRISCHE VERÄNDERUNGEN……………………………………………………………………………………………………………14
3 INSCHRIFTLICHE UND PAPYROLOGISCHE ZEUGNISSE FÜR PAGANE PRIESTER
INNERHALB DER ARMEE …………………………………………………………………………………………………16
3.1 NIEDRIGE PRIESTER……………………………………………………………………………………………………………………………16
3.1.1 Pullarius …………………………………………………………………………………………………………………….16
3.1.2 Marsus ……………………………………………………………………………………………………………………… 21
3.1.3 Aedituus……………………………………………………………………………………………………………………. 24
3.1.4 Turarius…………………………………………………………………………………………………………………….. 32
3.1.5 Victimarius………………………………………………………………………………………………………………… 37
3.1.6 Der Haruspex.…………………………………………………………………………………………………………… 42
3.2 ZEUGNISSE FÜR PRIESTER-SOLDATEN ………………………………………………………………………. 48
3.2.1 Die Priester des Juppiter Dolichenus ……………………………………………………………………. 49
3.2.2 Zusammenfassung über die Inschriften für Juppiter Dolichenus ………………………….. 65
3.2.3 Weitere Inschriften aus denen Sacerdotes in der Armee zu vermuten sind. ………… 67
3.2.4 Zusammenfassung …………………………………………………………………………………………………… 83
4 LITERARISCHE UND PAPYROLOGISCHE ZEUGNISSE FÜR MILITÄRKAPLÄNE …………… 87
4.1 VERÄNDERUNGEN DURCH DAS CHRISTENTUM……………………………………………………………………….. 87
4.2 LITERARISCHE ZEUGNISSE…………………………………………………………………………………………………… 90
4.2.1 Sozomenos 1, 8………………………………………………………………………………………………………… 91
4.2.2 Palladios, De Vita Ioannis Chrysostomi, XX, 70-86…………………………………………………… 92
4.2.3 Chrysostomos Briefe ………………………………………………………………………………………………… 93
4.2.4 Theodoret von Kyrrhos.Ep.2 an Eusebius, Bischof von Ankyra ……………………………… 94
4.2.5 Kyrill von Skythopolis, Vita S. Sabae, 9…………………………………………………………………….. 95
4.2.6 Ein Brief des Papstes Pelagius I (556-561) an Laurentius ………………………………………… 97
4.2.7 Mauricius, Strategikon………………………………………………………………………………………………. 98
4.3 PAPYRI UND INSCHRIFTEN……………………………………………………………………………………………………. 98

4.3.5 Grabinschrift eines Diakons aus Thrakien…………………………………………………………….. 104
4.4 ZUSAMMENFASSUNG UND ABSCHLUSS………………………………………………………………………………… 105
5 TABELLEN INDEX ……………………………………………………………………………………………………….. 108
5.1 PULLARII …………………………………………………………………………………………………………………… 108
5.2 MARSI ………………………………………………………………………………………………………………………… 109
5.3 AEDITUI………………………………………………………………………………………………………………………. 110
5.4 TURARII………………………………………………………………………………………………………………………. 111
5.5 VICTIMARII ………………………………………………………………………………………………………………… 112
5.6 HARUSPICES………………………………………………………………………………………………………………… 113
5.7 SACERDOTES DESDOLICHENUS……………………………………………………………………………………………………………….114
5.8 ANDERE SACERDOTES…………………………………………………………………………………………………. 115
5.9 MILITÄRKAPLÄNE, LITERARISCHE ZEUGNISSE ……………………………………………………….. 116
5.10 MILITÄRKAPLÄNE, INSCHRIFTLICHE UND PAPYROLOGISCHE ZEUGNISSE………………………………….. 117

………….Die Menschen suchten die Nähe zu den Göttern, die vor allen bei orientalischen Religionen zu finden war.Beispiele dafür sind die Isis Mysterien oder die Verehrung des Äskulap.17………………………………….                                                                                                    Bei der Verbreitung des Kultes spielten die Soldaten an der Grenze von Rhein und Donau sowie im Illyricum eine besondere Rolle.43……………………………..                                                 AE 1965, 00030 Inschrift aus Apulum. Ende 2./Anfang 3. Jh.46
I(ovi) o(ptimo) m(aximo) D(olicheno) et Deae / Suriae Magna[e] ………………..                              3.1.6 Der Haruspex
Die haruspices waren ursprünglich etruskische Priester, die aus den Eingeweiden von
geschlachteten Opfertieren Weissagungen vornahmen. Das wichtigste Organ der
Opfertiere war die Leber, da diese das Zentrum der körperlichen Kraft darstellte. In der Leber fand man bestimmten Göttern zugehörige Regionen des Himmels wieder. Dadurch wurde festgelegt, ob die Götter Gefallen an dem geopferten Tier fanden und somit durch die vorgebrachte Gabe in ihren Zorn besänftigt oder wohlwollend gestimmt werden konnten. Der haruspex konnte auch Wunderzeichen (ostenta) deuten, wie beispielweise Blitze. Sie äußerten sich über die Zukunft der betroffenen Sachen oder Menschen, aber es war ihnen nicht erlaubt, diese Informationen weiter zu verwenden. Diese Aufgabe lag in den Händen der Staatspriester. Die haruspices kamen ursprünglich aus vornehmen etruskischen Familien, deren Söhne für diese Aufgabe von Kindesalter an vorbereitet wurden. Ab dem Ende der Republik finden wir in den Quellen eine ordo haruspicum LX mit einem haruspex maximus an der Spitze.111 Sie
agierten u.a. als Begleiter von Feldherren auf wichtigen Feldzügen, waren aber trotz ihrer wichtigen Rolle für den Staat keine eigentlichen Staatspriester.
Man findet in den Quellen aber auch die Figur des haruspex in Rollen, welche außerhalb
staatlicher Aufgaben lagen, beispielsweise als Prophet, der durch die Städte zog und
Privaten seine Dienste anbot.112 In der Kaiserzeit wurde versucht, den Missbrauch, der von solchen Scharlatanen betrieben wurde, zu verringern. Es kam jedoch nie zu einem richtigen Verbot. Unter Kaiser Claudius113 wurde die Tätigkeit der haruspices in einem Kollegium reguliert. Ab diesem Zeitpunkt findet man den haruspex auch als Berater von Kaisern, den ordines municipales und auch natürlich im Heer, bei den Legionen oder bei den Prätorianern. Der spanische Historiker Yébenes behandelt in einem ausführlichen Artikel die Rolle des haruspex innerhalb der Armee. Er stützt dabei seine Analyse vor allem auf inschriftliche Zeugnisse. Er stellt in chronologische Reihenfolge einen Großteil der Inschriften dar, in denen haruspices innerhalb der Rangordnung der Armee zu finden sind. Diese Inschriften erbringen den Nachweis, dass der haruspex als eigener „Rang― in der römischen Armee zu finden war. Als frühestes Zeugnis zitiert Yébenes eine Dedikationsinschrift für Mars Ultor115 aus dem Jahr 109 n. Chr. aus Adamklissi, in Memoriam der während Trajans Dakier-Kriegen gefallenen Soldaten. In dieser Inschrift ist, unter anderen principales, auch ein haruspex zu finden, dessen Name nicht mehr lesbar ist. Yébenes versucht in seinem Artikel den Nachweis zu führen, dass Anfangs die Offiziere sowie später die eigentlichen sacerdotes, bei Opferzeremonien auf die Hilfe eines haruspex angewiesen waren. Vor allem ab dem 3. Jh. n. Chr., als die epigraphische Zeugnisse zahlreicher werden, treten haruspices in dieser Rolle in Erscheinung.
Yébenes gründet seine Argumente auf die Beobachtung, dass die Offiziere höheren Ranges, wie beispielsweise die legati oder auch der Kaiser selbst, nicht immer alle Rituale durchführen konnten, schon gar nicht ab der Zeit, ab der zusätzlich zu den bereits bestehenden offiziellen Göttern die neuen orientalische Gottheiten ihren Platz innerhalb der religio castrensis fanden. Diese Zeremonien waren mit komplizierten Ritualen verbunden, die nur den eingeweihten bekannt waren. Die Durchführung mancher Zeremonien wurden daher bei besonderen Gelegenheiten wie der honesta missio oder die lustratio oft an Offizieren niedrigeren Ranges übergeben, vor allen an tribuni, centuriones und milites innerhalb der principales. Yébenes präsentiert auch zwei Beispiele von haruspices bei den Prätorianern in Rom, welche belegen, dass haruspices nicht nur bei den Legionen zu finden waren. Das erste Beispiel ist eine Grabinschrift, von einem Vater an seinen Sohn Gnaeus Iulius Picens, der haruspex ordinatus gewesen war. Im Gegensatz zu Yébenes argumentiert Wheeler hingegen, dass es möglich wäre, dass Iulius Picens schon haruspex war, bevor er Soldat der Cohortes Urbanae wurde.117 Eine Grabinschrift muss seiner Ansicht nach den cursus eines
Soldates nicht unbedingt in der chronologischen Reihenfolge zeigen. Die noch ungeklärte
Frage in Zusammenhang mit derartigen Inschriften ist somit, ob in den Fällen, in denen
militärische und religiöse Aufgaben beschrieben werden, die beiden Tätigkeiten tatsächlich auch zur selben Zeit ausgeübt wurden    ………………………………

Zeile 20-24
[—] Helvius Calvus cas(tris) har(uspex)
L(ucius) Aelius Rufus cas(tris)
C(aius) Antistius Saturn(inus) Tha(mugadi)
C(aius) Iulius Victor Utic(a)
L(ucius) Aelius Charitonian(us) cas(tris)                                                                     ………………………………………                                                                                                                   AE 1965, 00030132
Apulum (Dakien). Ende 2. Jh. n. Chr., Anfang 3. Jh. n. Chr.133 Altar für Juppiter Dolichenus und Dea Syria. I(ovi) o(ptimo) m(aximo) D(olicheno) et Deae
Suriae Magnae Caelesti pro salute perpetui imperi(i)
Romani et leg(ionis) XIII

Gem(inae) Flavius Barhadadi s(acerdos) I(ovis) D(olicheni) ad
leg(ionem) s(uper) s(criptam) v(otum) l(ibens) m(erito) p(osuit).
„Für Juppitter Dolichenus, den Besten und Größten, und für die Göttin Syria, die Größte und Himmlische, und zum Wohl des ewigen Kaiserreiches und der dreizehnten Legion Gemina hat Flavius Barhadadi, Priester des Juppiter Dolichenus bei der obergenannte Legion, dieses Gelübde gerne und nach Gebühr/Verdienst gemacht.―

CIL III 7760
Aus Apulum, Dakien. Ende des 2. Jh. n. Chr., Anfang 3. Jh. n. Chr.

4.3.5 Grabinschrift eines Diakons aus Thrakien
Abschließend wird die Quelle einer Grabinschrift zitiert, welche für die Zeit des 5. Jh. bis 6.Jh. nach Chr. datiert wird. Die Inschrift liefert das Zeugnis für einen Priester der gleichzeitig auch Angehöriger der Armee war, was für die Zeit aus der die Inschrift stammt, nicht mehr außergewöhnlich gewesen zu sein scheint.295
JÖAI 23 (1926) Bbl., 155, 92

5.4 Turarii

Quelle  Fundstelle Zeit Religiöse Funktion Militärische Funktion     Person                               AE 2007,01197Apulum 2 Jh. Chr. Turarius turarius der legio XIIIgeminaAureliusLicinus

5.6 Haruspices                                                                                                                                  Quelle  Fundstelle Zeit Religiöse Funktion Militärische Funktion     Person E.Pais, Suppl.Ital. I, 39; Thulinen Diz. Epigr.,P.668Parentium,Histria1 Jh. n. Chr.? haruspex veteranus derVII Cohors derprätorianerLuciusPontiusRufus

 

What is currently known about the Tărtăria tablets and the Vinča symbols?

April 5, 2019

quora.0-1                                                                                                                                         From https://www.quora.com/What-is-currently-known-about-the-T%C4%83rt%C4%83ria-tablets-and-the-Vin%C4%8Da-symbols

“TO BE OR NOT TO BE”(i.e.”Danubian writing”; NOT A NEVER-ENDING STORY !

April 3, 2019

ATTENTION:                                                                                                                                            Not be confused: Tartaria tablets not pertain to Vinca-Turdas Culture, they are later products !

In many of my posts, I allready expressed my opininion regarding the subject.                   Allmost all scientists agree that neolithic Vinca-Turdas not got to the final stage in matter of writing. Even more.                                                                                                          I stressed that not ataint even the proto-writing stage (no single evidence or proof).On other opinions side, remained few scientists, in fact only one ,italian Marco Merlini wich remained in the “conservative” part. Folowing, is an excerpts wrom a paper wich is expressing in full my view regarding the supposed “Danubian writing”:

From ALL SHADES OF GRAY:THE CASE OF “VINČA SCRIPT”*                                     Aleksandar Palavestra Department of Archaeology, Faculty of Philosophy University of Belgrade https://www.academia.edu/36456625/ALL_SHADES_OF_GRAY_THE_CASE_OF_VIN%C4%8CA_SCRIPT_Archaica_5_2017_143-165

Marco Merlini, an Italian journalist, a member of the Archaeomythological Institute and the author of the project “The Prehistory Knowledge“, laid down in a lengthy
contribution the semiotic approach to the features of “the Danube Script“, and
explained why the signs of the script can hardly be discerned from ornaments:

„Writing and decoration can both be finalized to transmit messages, packages of
information. The whole world outlook of prehistoric farmers was ex pressed in the
ornamentation: the Land and Under ground World, the Sky, the Sun, the Moon,
the Stars, the Plants, Animals, and People… Observant people can see complete
‘texts’ composed from ornaments: it is raining, grain is falling to the ground, it is
sprou ting… (Videiko 2002). (…) Some signs (for example, A, V, M, X, +, and some
naturalistic motifs such as sun, rain, bird, tree) can be, depending on the context,
either a written sign or decoration (Gimbutas 1991). Script signs and decoration
can live together on the same object. (…) Both written signs and decoration could
have been conceived for aesthetic purposes” (Merlini 2005, 239, 241).
Following such criteria, it is indeed very easy to recognize a script anywhere,
even among the clouds. The Merlini hypothesis is a good example of a bad
hypothesis in terms of Karl Popper – the one that does not exclude anything
and is therefore scientifically completely useless and non valid (Popper 1972),
impossible to refute since, according to Merlini’s criteria, everything can be a
sign, an ornament and a script at the same time.
After the same fashion, following the principle encompassing virtually
everything, Merlini states:

The Danube Script is a very archaic system of writing, so
it consists probably of a mix of logograms, ideograms, pictograms and some limited
phonetic elements occasionally and marginally marked.                                                     Logograms, ideograms, pictograms were mainly derived from the language of abstract symbols” (Merlini 2005, 241).

At the same time, he neglects the fact that in the case of the most
ancient autonomous scripts (cuneiform, Egyptian, Chinese, Mayan) the cognitive
priority was to represent words rather than sounds, and that in all the known cases
the abstract form was a later stage in the development of literacy. In the words of……………………………………………..                                                                                                     According to Ranko Bugarski,

a script is „a system of communication among people via conventional visible signs, especially linguistic“, and „linguistic units on various levels of language structure can be considered as script“ (Bugarski 1997:10). A script mainly means WORDS that can be PRONOUNCED, not notions.                                                                                                                There is, of course, a notional script, but it is not abstract. Even if we accept more than dubious material and „recognition“ of signs among the abundance of ornaments, symbols, and accidental scratches, the Vinča signs are too abstract and geometrized even to be a notional script (where are notions and words?). On the other hand, these signs are too scarce, heterogeneous, isolated and unsystematic, without a single text, sentence, or even a word, to be a phonetic script. ………………………………                                                           Someone has to say out loud that this is, from the ingenious „discovery“ of
Pešić on, a case of the Emperor’s new clothes. On the grounds of the evidence
presented, it is conclusive that the Vinča script does not exist.                                                Not even a protoscript.
After the exhibition in Novi Sad and the published catalogue, I am
inclined to say that even signs are sporadic. It is more plausible that Pešić & co.
found their script on the pebbles from a beach.”