Abstract:                                                                                                                                       Forgery of charters was strictly related to the phenomenon of writing and to
the increasing value of the written document in the society. Medieval forgeries were
usually fabricated within various institutions of the church, the normal environment
that made use of literacy in the middle ages. In Transylvania, as well as all over
Europe, not authentic acts had as purpose obtaining, enlarging and preserving
unlawful rights and benefits. Researches regarding the internal structure of those
documents issued mainly in the earlier medieval period demonstrate that a higher
concentration of falsified acts is to be found in the 13th Century (11% of the entire
surviving documents). Afterwards, this percentage paradoxically decreases to 4% or
even to 1% for the following centuries. Regarding the later stage of development of the
literacy in Transylvania, the Principality (16th-17th Centuries), it has to be stressed
upon an obvious lack of appropriate research. A certain development of literacy in
Transylvania in the latter period was followed by a wider use of various forms of
counterfeit legal texts, which reached even the lower levels of society, a phenomenon
that can be described as a “vulgarization” of the fabrication of official documents.
Keywords: Transylvania, forgery of official documents, critical analysis of medieval
and early modern documents.                                                                                                             
Practicarea scrierii şi, îndeosebi, utilizarea actului scris ca un instrument cu
valoare probatorie pentru justificarea unor drepturi dobândite au generat, în paralel
cu dezvoltarea scrierii, şi efortul de a se afla calea ocolitoare, nelegală, de
dobândire a unor drepturi, privilegii. Cum în marea majoritate a situaţiilor,
practicanţii scrisului, cel puţin până în secolul al XIV-lea, proveneau din mediul
ecleziastic, în special din cadrul locurilor de adeverire, mai rar din vreo
cancelarie orăşenească, era firesc ca tot acolo să fie căutate şi soluţiile alternative
de către doritori. Aşa s-ar putea explica o bună parte dintre actele plăsmuite de
către aceştia, prin mijlocirea cărora au fost susţinute drepturi de stăpânire,
privilegii inexistente în realitate. Acţiunea de falsificare a unor acte a fost
practicată peste tot în Europa, după cum, în egală măsură, şi în regatul Ungariei
în proporţie directă cu numărul de acte emise. Fără a ne propune o inventariere a
locurilor de adeverire din regatul Ungariei care au plăsmuit acte in perioada
evului mediu, cu titlu de exemplificare menţionăm discuţiile contradictorii
purtate pe marginea autenticităţii unor acte din mai multe convente din Ungaria
,Borsmonostor (1109), capitlul din Buda (1222) conventul din Tihany (de
Tichon), Garamszentbenedek, din Bakonybél (de Beel), conventul ioaniţilor din
Székesfehérvár (de Alba), până la 1353, lista fiind evident incompletă atât în
cazul falsificărilor medievale, cât şi în situaţia falsurilor moderne. Decizia
regelui Ludovic I, din 1351, de a examina peceţile locurilor de adeverire şi, mai
ales, de a retrage dreptul de pecete autentică pentru o serie de locuri de adeverire
asupra cărora s-au ridicat plângeri a limitat şi îngrădit activitatea de falsificare,
dar nu a oprit-o..Falsificarea actelor medievale a depăşit spaţiul dobândirii de beneficii
materiale, a trecut în sfera unor dispute privind primatul papei sau al regelui la
numirea pe tronul regatului. Cel mai cunoscut fals în această direcţie este cel bula
papei Silvestru al II-lea, din 27 martie 10006, confecţionată la comanda episcopului
de Kalocsa, cândva în jurul anului 1630. A fost publicată în anul 1644 după o copie
aflată în păstrarea Ordinului franciscan, unde ar fi ajuns graţie unei copii întocmite
de Verancsics Antal în anul 1550. Bula de aur a fost pusă în discuţie deja la 1744,
apoi peste un secol (1891) de Karácsonyi János, apreciindu-se că este un fals slab,
medieval, fără valoare pentru regalitate, dar interesant pentru practicile
scripturistice din secolul al XVII-lea.
Falsificări numeroase, cu impact social, au fost înregistrate în spaţiul nordic
al regatului Ungariei, în comitatele Liptó şi Turóc. Autorul lor a fost un Ioan
„maledicte memorie” de blestemată aducere aminte, descoperit în anul 1391 şi
socotit un rege al falsificatorilor, care a sfârşit prin a fi ars pe rug. Ca urmare a
numărului mare de acte false descoperite, regele Sigismund a trimis pe Emeric
Bebek, judele curţii regale, să examineze actele de stăpânire deţinute de nobilimea
din cele două comitate şi să le treacă pe cele socotite ca adevărate într-un registru fapt fără precedent. Cu toată cercetarea întreprinsă, au fost incluse în registru şi acte care ulterior s-au dovedit a fi falsuri.Un alt falsificator pe teritoriul regatului, cu repercusiuni şi asupra Transilvaniei, a fost diacul Gabriel de Zomlin, fiul lui Mihail (1379-1410), notar în cancelaria mare a regelui. Probabil că a avut unele rosturi la curtea regală, la fel ca şi tatăl lui, şi acces la pecetea secretă a regelui Sigismund10. Cert este că a cunoscut formularistica actelor emise de cancelaria regală şi a utilizat aceste cunoştinţe pentru plăsmuirea de acte. Sfârşeşte prin a fi ars pe rug, în anul 1448.Conform propriei mărturisiri, a confecţionat un număr de 40 de acte în numele capitlurilor din Agria, Buda, patru acte pe seama capitlului din Oradea ca urmare a interesului manifestat de episcopul de Oradea, dar şi de capitlul din acelaşi loc.
Alte acte au fost date în numele regilor Ludovic I, Sigismund de Luxemburg,
Albert, Ladislau, reginei Elisabeta.La conventul din Cluj Mănăştur a activat în perioada 1370-138211 cunoscutul falsificator de acte Ştefan diacul de Sânger, fost vicenotar al
vicevoievodului Transilvaniei. De această dată actele au fost plăsmuite în
favoarea conventului în slujba căruia se afla şi evident că manopera s-a făcut cu
colaborarea abatelui Otto. Acestora li s-au adăugat alte documente confecţionate în
beneficiul propriu. Rămâne deschisă şi posibilitatea neinvestigată ca să fi
confecţionat şi altele acte neidentificate, mai ales că există suspiciuni asupra
unor documente. A fost ars pe rug şi actele emise de el declarate false, iar
conventul a încetat pentru o perioadă să emită acte din lipsa dreptului de
pecete13, reobţinut în anul 1384. Desigur că în acest miraj al plăsmuirilor de
acte au intrat şi diferite personaje care au activat în spaţiul transilvănean.
Pentru capitlul din Alba Iulia este cunoscută „activitatea” magistrului Toma
de Nireş, notarul capitlului, care în perioada anilor 1490-1515 produce mai multe
acte16 în tentativa de a redobândi moşiile familiale din comitatul Dăbâca, confiscate
Aşezare dispărută în zona Borş, jud. Bihor.
Sunt socotite ca fiind falsuri actele din anii: 1334 (DL 31074); 1427 (DL 27155); 1442 (DL 29251);1458 (DL 27 171). în anul 1391, de regele Sigismund de Luxemburg, şi acordate familiei Bethlen. Au reuşit să beneficieze de plăsmuirile sale, el şi urmaşii săi, redobândind moşiile Bonţ (jud. Cluj), Manic (jud. Bistriţa-Năsăud) şi Moruţ (jud. Bistriţa-Năsăud), descoperirea falsurilor intervenind doar în epoca modernă.
O privire de ansamblu asupra momentelor invocate şi care au favorizat
confecţionarea de acte în arealul transilvănean cât şi asupra motivelor care le-au
generat, dezvăluie aspecte interesante. Pentru secolul al XIII-lea momentul de
referinţă, indiscutabil, l-a reprezentat incursiunea tătară (1241). Distrugerile
generate de incendii, jafuri, furturi s-au constituit în motive şi argumente solide
pentru emiterea de noi acte care să reconfirme drepturile anterior dobândite. Un alt
prilej l-a reprezentat revolta saşilor (1277), soldată cu incendierea bisericii din Alba
Iulia. Au existat însă şi prilejurile completării în mod tacit sau ale rotunjirii de
stăpâniri şi drepturi, ex. cazul episcopului de Alba Iulia, a capitlului omonim cu
prilejul obţinerii de la rege de noi acte în locul celor vechi distruse. Acest moment
invocat la mai bine de un deceniu (august 1289) a îngăduit să se obţină de la regele
Ladislau al IV-lea prin mărturia tuturor călugărilor, a nobililor unguri, a saşilor şi
secuilor un fel de act de întărire (littere confirmatorie) asupra drepturilor avute
referitoare la perceperea vămii de la vasele cu sare ce circulau pe Mureş, la Vinţu
de Jos18. Cu o datare apropiată (1 septembrie 1289) un alt act dovedit ca fals
restituia bisericii din Alba Iulia satele Cluj şi Alba, declarând ca zadarnice şi fără
valoare alte acte de danie.Alteori, ca în cazul conventului din Cluj Mănăştur, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, s-a trecut la plăsmuirea de acte distruse chipurile de tătari.Acelaşi motiv a fost invocat pentru confecţionarea de documente în favoarea
secuilor, ex. 125121, iar şirul ar putea continua.Marea majoritate a falsurilor datate sec. XIII, începute de sec. XIV, s-au substituit documentelor date de cancelaria regală, actul emis de rege având valoarea probatorie de necontestat. Activitatea de falsificare a avut în vedere danii de moşii, hotărniciri de moşii, dreptul de percepere a vămilor, de scutiri de plata dărilor etc., de regulă plăsmuirea fiind efectuată după două trei decenii, alteori
chiar la o distanţă mai mare în timp. Uneori ea a fost determinată de pierderea
actelor şi de imposibilitatea de a se dovedi drepturile deţinute.
Beneficiarii actelor falsificate în evul mediu au fost diverşi, numitorul comun
fiind acela că toţi au valorizat şi au conştientizat importanţa şi puterea probatorie a
actului scris, au dispus de mijloacele materiale necesare şi de instrumentele utile
unor astfel de demersuri.

                                                                                                                                                                Ca peste tot în regatul ungar, locurile de adeverire,biserica catolică, în general, se 

Pe locurile următoare ca să respectăm un anume regulament nescris, dar
practicat în stilionariul actelor medievale referitoare la Transilvania, se situează
marea nobilime, urmată de comunitatea saşilor, mai corect a oaspeţilor din
Dej25, Ocna Sibiului, Turda, la care se adaugă obştea secuilor28. Nici comunitatea românilor nu face excepţie de la practica falsificărilor doar că aici marea lor
majoritate este opera lui Iosif Kemény, din secolul al XIX-lea, fiind create nu
pentru obţinerea de beneficii materiale de către români, ci pentru ca autorul lor săşi poată susţine cu argumente credibile teoriileCritica diplomatică, ale cărei începuturi se leagă de evoluţia practicii
scrierii, regăsindu-se în chiar actul de epocă, în efortul conştient al cancelariei
emitente de a se delimita şi a exclude utilizarea actelor false, a evoluat şi ea. Este
însă dificil de a aprecia azi, în stadiul actual al cunoştinţelor, dacă a reuşit să ţină
pasul cu evoluţia şi practicile scrierii şi ale falsificării, mai ales atunci când acelaşi
for este simultan emitent al actului, dar şi garant al respectării legalităţii legate de
autenticitatea lui32. Cu toate mijloacele restrânse din epocă de a deosebi actul fals
de cel original, s-a reuşit uneori, chiar atunci, să se identifice autorul efectiv al
plăsmuirilor.Din numărul total de circa 600 de acte emise până la anul 1300, cu referinţă
la Transilvania, actele false şi cele îndoielnice, conform informaţiilor din stadiul
actual al cercetărilor, reprezintă 11%. O estimare efectuată pe eşantionul de acte
emise în perioada 1301-1350, indică faptul că numărul de acte falsificate şi al celor
îndoielnice reprezintă 4% din numărul total de circa 1735 de acte cunoscute.
Evaluări efectuate până la sfârşitul domniei lui Ludovic I, regele Ungariei, indică
existenţa aceluiaşi procent de cca 4% pentru actele false şi îndoielnice cu o uşoară
tendinţa de scădere. Aceste procente33 care dezvăluie existenţa unui mare număr de
acte false şi îndoielnice pentru o perioadă când practica scrierii era extrem de
restrânsă necesită o corecţie. Marea majoritate a acestor falsuri au fost create nu în
secolele XII-XIII, ci ulterior, în secolele XIV-XVI, altele chiar în secolul al XIX-lea.
O estimare asemănătore efectuată asupra actelor emise în timpul regelui
Sigismund34, ca şi al succesorilor la tron, şi editate în principalele colecţii de
documente, scade procentul actelor false în jur de 1%, un procent necorespunzător
realităţii, explicabil în parte prin lipsa unor cercetări aplicate, referitoare la critica
diplomatică a acestora. Pe de altă parte, ţinând cont de numărul mult mai mare de
acte scrise în perioada secolelor XV-XVI, procentul de circa 1% reprezintă mult
mai multe documente.
Epoca Principatului şi problema actelor false
Constituirea principatului autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea otomană, cu noua lui configuraţie politică şi administrativă nu a marcat în vreun fel
activitatea scripturistică. Practica scrierii s-a generalizat şi a evoluat sub toate
aspectele, am spune, în concordanţă cu arealul mai larg european. Astfel şi-au
păstrat intactă valoarea mai vechile privilegii ale regilor din fostul regat al
Ungariei, confirmate sau reconfirmate după caz de principii ardeleni. La fel s-a
continuat utilizarea aceloraşi stilionare, aceloraşi practici din cancelariile
voievodale35, adăugând acum noi formule menite să sugereze plusul de autoritate
dobândit de principi faţă de aceea a foştilor voievozi atârnători de regalitatea
maghiară. Trecerea la noile deprinderi scripturistice a însoţit delicatul demers
politic derulat cu unele întreruperi pe parcursul secolului al XVI-lea (1526-1571)
de la Mohács şi până la urcarea pe tron a Bathoreştilor, timp în care comitatele din
Partium au decis alipirea la Transilvania (1544 august 10), iar Curtea de la Viena a
recunoscut oficial starea de fapt din teren, ca urmare a prevederilor păcii de
la Speyer (1570). Transilvania era un principat, condus de un principe ales,
recunoscut de puterea suzerană. Atributele acestuia s-au substituit în mare parte
celor avute de regalitate, depăşind cu mult pe cele ale voievozilor. Exista o limitare
ce privea competenţele în domeniul relaţiilor cu alte state vecine sau mai
îndepărtate pentru care era necesar acordul Porţii. Unii principi, ca de ex. Gabriel
Bethlen, au reuşit să depăşească îngrădirile impuse şi să facă cunoscut Europei un
stat puternic al Transilvaniei36. Suportul economic al autorităţii princiare era
conferit în esenţă, pe lângă domeniile princiare, de cele fiscale. În temeiul vechilor
legi rămase în vigoare37, la care s-au adăugat cele cuprinse în cunoscutele
Approbatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669)38, principii
aveau dreptul de a face danii de moşii, de venituri ale unor moşii, ale unor vămi,
reconfirmări de danii pe o anumită durată de timp, pentru una sau mai multe
generaţii, inscripţionări şi zălogiri de domenii etc., toate condiţionate de existenţa
moşiei sau a domeniului de dăruit, spaţiul disponibil fiind limitat şi nu foarte
extins. Desigur că toate demersurile întreprinse au trecut prin cancelaria princiară
care a urmat şi ea modele şi practici anterioare, îmbogăţite desigur cu noile
cunoştinţe acumulate pe la diversele universităţi europene sau în alte instituţii de
învăţământ frecventate de cancelişti, de alţi membri din cancelaria princiară.
Activitatea scripturistică din Principat în perioada analizată de noi s-a
desfăşurat în mai multe limbi. În primul rând, în cazul actelor oficiale, vorbim de
limba latină, care a fost utilizată pe parcursul secolului al XVI-lea şi în multe alte
domenii. Limbile vernaculare, maghiara şi germana în special, şi cu un oarecare
decalaj şi limba română40, au ajuns să se substituie celei latine mai ales în situaţia
unor acte cu caracter privat, constituindu-se ca limba oficială a actelor emise de
instituţii administrative din principat (comitate, oraşe, târguri etc.). Elementul
constant l-a format documentul cu caracter juridic care a fost emanat doar în
limba latină şi cu respectarea riguroasă a elementelor lui constitutive caracteristice
fiecărui tip de act. În paralel cu răspândirea practicii scrisului şi cititului42, puternic
impulsionate de Reforma religioasă, a crescut numărul purtătorilor şi utilizatorilor
de peceţi. Conceptul de pecete autentică cunoaşte noi accepţiuni, mai puţin rigide.
Reglementările legislative adoptate în adunările de stări43 se referă mai des la
culoarea cerii utilizate la sigilarea actelor, cu rezervarea culorii roşii pe seama
actelor emise de cancelaria princiară, şi mai rar la valoarea ei juridică.
Producţia scripturistică din perioada secolelor XVI-XVII, în creştere evidentă
faţă de secolele anterioare, are tendinţa tot mai puternică de a se transforma într-un
act uzual, comun, cunoscând noi valenţe utilitare. Actul scris, utilizat iniţial ca o
garanţie juridică a drepturilor avute sau dobândite, emis de un număr restrâns de
cancelarii, se extinde acum din sfera instituţiilor conducătoare centrale şi intră în
competenţa instituţiilor administrative, laice cu preponderenţă. Mai mult decât atât,
practica scrierii intră în viaţa privată. Scrierea devine un instrument indispensabil în
administrarea veniturilor şi cheltuielilor domeniale, ale cetăţilor, minelor, vămilor
etc. Este mijlocul discret de a se comunica cu cei aflaţi la depărtări, este şi calea
aleasă pentru a se nota evenimentele importante trăite de o comunitate, familie etc.
Desigur că, în paralel cu acest proces s-a dezvoltat şi cel al falsificării actelor
am zice în mod proporţional44. Multitudinea şi diversitatea tipurilor de acte care
depăşea stilionarul unui anumit gen au ridicat obstacole dificil de trecut în
descoperirea actului fals de cel original. Un adevărat „război” diplomatic pornit din
interiorul instituţiilor ecleziastice a adus la lumina tiparului primele manuale de
diplomatică în spaţiul european. Începutul modest datorat lui Daniel Papebroch a
fost urmat de Jean Mabillon46, iar apoi, la un alt nivel, de Harry Bresslau şi de alţii.
Aşa cum studiile dedicate problemelor referitoare la paleografia actelor se
opresc, în marea lor majoritate, ca să nu zicem în integralitatea lor, la nivelul
scrierii umaniste, tot aşa şi preocupările de critică diplomatică se opresc cu
cercetarea actelor emise la începutul secolului al XVI-lea. Cel puţin pentru spaţiul
Transilvaniei princiare continuarea rămâne un deziderat greu de atins într-un viitor
apropiat din mai multe considerente. Multitudinea de acte, ca şi diversitatea lor
tipologică ar pretinde noi criterii de analiză diplomatică. Pe de o parte, sunt actele
oficiale, cele cu caracter juridic, oarecum clasice, care respectă vechile norme şi
stilionare medievale în redactarea lor, iar pe de altă parte, sunt multe alte tipuri de
documente de interes, a căror analiză impune şi alte criterii, mai puţin rigide.
Pentru actele juridice oficiale s-a perpetuat şi s-au întărit dispoziţiile de înregistrare
a lor în registre speciale (Liber Regius), păstrate în arhiva locurilor de adeverire:
Capitlul din Alba Iulia50, Conventul din Cluj-Manăştur51, devenite între timp
instituţii laicizate, cu personal plătit din cancelaria princiară, ce depune jurământ de
credinţă, printre altele, cu privire la respectarea prevederilor referitoare la păstrarea
actelor depuse, confidenţialitate, corectitudine şi promptitudine la emiterea
transumpturilor solicitate.Restul actelor, am spune marea lor majoritate, scrise tot mai frecvent în alte limbi decât cea latină, nu au rămas în afara sferei de interes pentru falsificatori.Lipsa unor cercetări şi studii de caz referitoare la falsificări de acte în epoca
princiară împiedică generalizările. Din cazurile identificate până în stadiul actual al
cercetărilor putem să spunem doar că ne aflăm în faţa unui fenomen de
„vulgarizare” a acestor practici. Ele cuprind şi alte tipuri de acte, am zice de
categoria a doua. Pe măsură ce au sporit practicanţii actului scris, s-au diversificat
şi tipurile de acte falsificate. De la simpla răzuire, modificare a numelui pentru a
beneficia de drepturi se înregistrează falsuri în întocmirea unor acte ilegale,
neconforme cu realitatea, pentru a fi utilizate în anumite etape ale unor procese.
Falsurile au trecut şi în sfera corespondenţei, fiind întocmite scrisori cu caracter
compromiţător pentru emitent52. Cel mai frecvent s-au falsificat semnăturile în
cazul unor testamente, scrisori etc. Interceptarea corespondenţei oficiale purtată de
principi cu Poarta sau cu alte mari puteri din zonă, în special în momente
tensionate, a impus luarea de măsuri. Pe de o parte, s-a apelat la metoda scrierii
cifrate pentru păstrarea secretului corespondenţei, pe de altă parte, partida adversă
apelează la confecţionarea unor acte care să servească scopului. Acest gen de
falsuri nu au constituit obiectul unor judecăţi la niciun nivel. Ele exced obiectul
criticii diplomatice, restrânsă la analiza actului diplomatic.
Analiza şi descoperirea falsurilor în epoca princiară a căzut în sarcina
judecătorilor laici de la Tabla princiară, dar nu lipsesc nici cazuri izolate judecate la
nivelul comitatelor, scaunelor, districtelor, oraşelor. Dacă în secolele anterioare53,
indiscutabil, fapta inclusă în vina necredinţei (nota infidelitatis) atrăgea pedeapsa
cu moartea şi confiscarea bunurilor falsificatorilor, în perioada Principatului fapta
inclusă în această categorie atrăgea pedepse nuanţate, de la însemnare cu fierul
roşu, confiscarea bunurilor până la rar, pedeapsa cu moartea. >>